Susținători

Se poate trăi fără cultură? Probabil ca da… dar ce pustiu și ce tristețe.

Dacă România ar fi o comunitate formată din 100 de oameni, știați că doar 53 dintre ei ar citi o carte sau mai multe pe an? 47 nu citesc nici măcar o carte. Unde doriți să fiți? Între cei 53 sau cei 47? Diferența între ei este de la cer la pământ. Unii sunt vii din punct de vedere cultural…  alții sunt inexistenți… alegerea vă aparține!

Cu toate astea, dacă România ar fi o comunitate de 100 de români, doar 9 ar căuta joburi prin intermediul LinkedIn și doar 16 dintre ei ar face cumpărături online. Este un procent destul de mic comparat cu cifre din alte țări ale Uniunii Europene. Am putea spune că poporul român este mai reticent în adoptarea și folosirea tehnologiei pentru îmbunătățirea calității vieții. Sau că mulți nu înțeleg încă beneficiile tehnologiei în viața de zi cu zi.

Copiii noștri sunt mai inteligenți ca nicio generație dinainte iar acum le putem oferi vieți mai împlinite dacă învățăm să îi ascultăm și să îi susținem în loc să le dictăm cum au făcut-o profesorii ori părinții noștri. Totodată, ei trebuie încurajați să folosească cât mai mult tehnologia pe care o au la dispoziție și ghidați înspre cele mai bune moduri de o utiliza.

Mai mult ca orice, trebuie să facem ceva acum în legătură cu mediul în care trăim. Fiecare alegere pe care o facem ajută sau strică definitiv mediul în care vom trăi. Pe termen lung e mai sănătos, mai sigur și mai ieftin să alegem sustenabil, să refuzăm pungile și hârtia, să ne deplasăm electric. Eu am ales să trăiesc nu doar privind spre viitor ci să și fac lucruri importante acum.

Când alegem tehnologia nu alegem dependența, ci oportunitățile. Când folosim internetul și gadget-urile ar trebui să le tratăm ca pe unelte. Dacă internetul și noile tehnologii sunt viitorul, atunci trebuie să fie parte din viețile noastre constant. Cu toții merităm cariere mai bune, școli cu oportunități dar și produse de calitate la prețuri corecte. Internetul este bibliotecă, piață, loc de întâlnire unde fiecare putem fi curioși, clienți sau vânzători, parteneri de discuție. Ne lăudăm cu viteza noastră excepțională de internet însă doar 16 români dintr-o 100 cumpără online.

De ce le este celor 84 încă teamă să aleagă soluția simplă și inteligentă? Hai să îi aducem în prezent. Eu l-am convertit chiar și pe tata care nu ar fi dat singur o căutare până acum doi ani iar astăzi, la 66 de ani se organizează online cu toată asociația crescătorilor de păsări de rasă din România.

România rurală înclină puternic balanța statisticilor în educație: analfabetism, abandon școlar sau pur și simplu o educație subțire, cu suplinitori, manuale proaste și toaletă în curte. Între copiii alergați la orașe la after school, meditații și la tot fel de activități, cu părinți dornici să compenseze prin copii tot ce ei nu au reușit și copiii mulți lăsați în voia școlii, așa mediocră cum e ea, e o prăpastie cât 100 de lumi.

La școala mea de la țară, am avut colegi care nu s-au omorât cu cartea, pentru că în familiile lor nu se punea niciun preț pe ea. Am avut și colegi care au abandonat-o. Am avut și colegi sclipitori.

Ce suntem fiecare dintre noi azi e foarte legat de cum am trecut prin acea școală.

Una dintre dorințele mele cele mai mari este să pot contribui la micșorarea acelei prăpăstii. Să văd in timpul vieții mele cum copiii României ajung să aibă șanse egale la educație. Să-i văd pe copiii din orice cătun că se pot lua la întrecere în viață chiar cu fiica mea.

Am o rudă apropiată, dr. Cătălin Badiu, chirurg cardiovascular, care a fost plecat din țară 15 ani. A studiat și a trăit în Germania.

A ales să se întoarcă în țară acum câțiva ani. Din punct de vedere profesional, era la înălțime și în München, este și în București. Când s-a întors, nu i-a fost ușor. Birocrație, invidie, nedreptate, neputință. Peste toate a trecut, având dorință și tenacitate. A vrut să implementeze  tot ce știe, să-i învețe pe  medicii mai tineri și să rezolve cazuri dificile în rândul pacienților. Îl urmăresc cu drag de când s-a întors și îl încurajez. Și dacă era descumpănit în primii ani, acum este convins că fiecare român, în bucățica lui, în domeniul lui, poate să sfințească locul.

Cătălin este exemplul românului întors în țară, asa cum au mai făcut-o deja mulți. Și întoarcerea lui poate fi văzută ca un act de curaj, dar și de datorie, de misiune umanitară. Așadar, întoarcerea în țară a oamenilor noștri dragi nu este imposibilă, iar alături de ei, uniți, chiar putem clădi un viitor mai bun pentru România. Însă, este necesar să conștientizăm unde suntem acum, ca să vedem ce putem schimba și cum, și asta ne propunem prin proiectul 100 de români: să vă prezentăm situația actuală și reală din România, raportată la obiectivele Agendei ONU pentru 2030, astfel încât să putem genera schimbarea.

Bineînțeles, primul gând este să ne uităm la guvern. Mereu guvernul este de vină, nu-i așa? Da, în mod evident, când vorbim despre venituri și bunăstare există factori macroeconomici foarte importanți care le influențează, iar cu macroeconomia ar trebui să se ocupe administrația centrală și locală. Avem ce reproșa guvernanților? Da, sunt foarte multe de reproșat. Bunăstarea nu se poate obține nefăcând nimic sau doar făcând proiecte pe hârtie sau dând o lege de creștere a venitului minim. Mai trebuie făcut și altceva pentru creșterea sustenabilității:

• Probabil factorul cu cea mai mare influență în creșterea venitului mediu este educația. Job-urile cele mai bine plătite sunt cele de tip Knowledge Intensive – un muncitor calificat va câștiga întotdeauna mai bine ca un muncitor necalificat, un inginer bun va câștiga întotdeauna mai bine ca un muncitor etc. Sistemul de învățământ din România se reformează la fiecare schimbare de miniștri. Cel puțin o dată pe an, dacă nu și de mai multe ori ni se anunță o nouă reformă.

• Infrastructura este de asemenea foarte importantă. În economia capitalistă regulile le dictează piața – au succes cei care reușesc să fie competitivi. O infrastructură bună influențează eficiența, costurile logistice scad, marja de profit crește. Având la dispoziție o infrastructură bună sau mai puțin bună, companiile trebuie să fie competitive, altfel ar dispărea de pe piață. Dacă au costuri logistice mari atunci trebuie să reducă alte costuri și cel mai la îndemână este costul cu forța de muncă.

• Când ne gândim la infrastructură avem în vedere în special infrastructura de transport. La acest capitol România stă lamentabil. Dar există și o parte de infrastructură la care România excelează – avem Internet cu cea mai mare viteză din toate țările Europei. Și acest lucru se vede și în economie. România a reușit să atragă foarte multe investiții în IT, cele mai mari companii din lume având filiale în țara noastră, iar piața este în continuă creștere. Asta nu face decât să confirme teoria – infrastructură bună + educație = bunăstare.

• Riscul de țară și stabilitatea macroeconomică sunt de asemenea factori care influențează veniturile populației. Cum așa? Destul de simplu. Banii nu sunt gratis. Există un cost al capitalului. Cu cât riscurile sunt mai mari cu atât și costul de atragere al banilor este mai mare, cu atât și profitul pe care se așteaptă companiile să-l facă de pe urma unei investiții noi trebuie să fie mai mare (ca să merite riscul). Asta înseamnă că rămân mai puțini bani pentru salarii.

Nu putem totuși da vina doar pe guvern. Dacă vorbim de educație… până la urmă este treaba fiecăruia cât se preocupă de educație. De exemplu în ITul românesc sunt angajați oameni cu background foarte variat. Nu toți au terminat facultate de Automatică și Calculatoare, majoritatea au fost autodidacți, au învățat singuri, s-au specializat singuri și continuă să învețe și să se specializeze la locul de muncă.

În România sunt 30 de mii de copii care abandonează școala în special din cauza sărăciei. Mai jos aveți o serie de infografii care ne arată că dacă România ar fi o țară cu 100 de oameni, 36 nu și-ar permite coșul zilnic.

Pe scurt, n-ar avea ce mânca. 24 ar trăi la limita sărăciei, iar 30 n-ar avea toaletă în casă. Familia Roxanei bifează toate aceste realități. N-au de nici unele, așa că pruncii n-au niciun viitor. Viața lor s-ar putea schimba pentru că în viața lor au intrat oameni care auzindu-le povestea au decis să se implice: să le refacă locuința și să-i aducă în secolul 21.

Câți sunt însă în toată țara pe care nu-i știe nimeni? Infografiile de mai jos sunt corelate cu cele 17 Obiective de Dezvoltare Durabilă stabilite prin “Agenda 2030” a ONU. Priviți România în ochi și întrebați-vă ce puteți face să schimbăm aceste crude realități.

Nea Gogu a ieșit pensionar de la CFR. Nevasta a lucrat la CAP până în 1990. După aia, cu ziua. Cu totul, banii lor de concediu probabil că însumează 100 de lei. “Pe lună?” ar întreba același copil râzgăiat de la ora. “Nu, pe an.”, ar fi răspunsul.

Unde să pleci cu 100 de lei? De obicei la Fierbinți, când au nevoie de ceva de la magazinul de fierărie-chimicale. Ăsta e concediul lor de shopping: merg să cumpere o cazma. Sau soluție, să stropească mărul din curte, să nu facă viermi și să aibă și ei ceva fructe, iarna.

Nea Gogu nu pleacă nicăieri. Niciodată. “Concediu? Ce concediu? Păi pământul are concediu? Grădina are concediu? Găinile și porcul? N-au! Și nici noi.” zice el. Asta e povestea lui Nea Gogu.

Dintre prietenii noștri, câți au fost anul trecut în vacanță? Aproape toți, nu? Dintre ei, câți au fost plecați din țară? Foarte mulți, nu?

Ei bine, draga mea bula socială, să stiți că suntem putini. Și norocoși. Dacă România ar fi formată dintr-o comunitate de 100 de români, doar 3 dintre ei ar pleca în fiecare an, din țară în vacanță. Restul? Nu-i cunoaștem. Dar, acum, știm că există. Și mai ales cât de mulți sunt.

Proiectul “100 de Români” ne arată clar cât de multă grijă avem de noi. De fapt, cât de puțină: 71 de români din 100 au carii, 95 din 100 de români fac mai puțin de 2 ore și jumătate de sport pe săptămână sau deloc, 9 din 100 sunt obezi, 20 din 100 fumează zilnic.

De noi depinde să schimbăm aceste cifre, dar știu că nu este ușor. Știu foarte bine, pentru că și eu am fost acolo. Am avut nevoie de 4-5 ani să învăț să mănânc sănătos, fără să mai fiu tentată de fast food, prăjituri, mezeluri sau băuturi carbogazoase.

În schimb, în privința sportului abia la 31 de ani am început să fac mișcare regulat, după ani la rândul în care am încercat tot felul de activități, am cheltuit o mulțime de bani, dar n-am reușit să mă țin de nici una. Apărea mereu altceva mai important de făcut.

Mi-am dat seama, însă, că acest “nu am timp” era doar de suprafață. Adevărata cauză pentru care amânăm mereu sau nu facem mai nimic pentru sănătatea noastră este, de fapt, mult mai profundă. În cazul meu a fost vorba despre concepția care îmi fusese “cimentată” în minte din școală, că nu sunt bună la sport. Deși adoram să merg cu rolele și cu bicicleta și îmi plăcea la nebunie să joc baschet și fotbal, pentru școala românească eu nu eram bună la sport, pentru că nu săream capra, nu făceam roata bine sau nu scoteam timp bun la rezistență. Au fost destule semestre în care aveam 10 pe linie la toate materiile, iar la sport 9 sau 8. Preferam să fac orice altă materie în loc de educație fizică și nu mă duceam niciodată cu plăcere la oră. Sigur că pot fi o mulțime de alte cauze și nu neapărat din copilărie. Important este să le conștientizăm și să schimbăm ceva.

Astfel, nu doar că investim în propria sănătate, ci contribuim și la îmbunătățirea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă ale Organizației Națiunilor Unite, ceea ce își propune și proiectul “100 de Români”. Mă bucur că există astfel de inițiative și că împreună putem face o Românie mai sănătoasă!

În primii ani de viață prezența părinților în viața celor mici este esențială în dezvoltarea acestora. Primii doi ani alături de mamă, și apoi de tată, în perioada în care se dezvoltă atașamentul le definește copiilor tipul de relații pe care le vor avea în viață, reacțiile emoționale, modul în care se simt iubiți și protejați.

Locul copiilor mici este lângă părinții lor, părinți pe care au nevoie să îi vadă în fiecare zi. Toți copiii, fără excepție, au nevoie să simtă că sunt în siguranță, că sunt iubiți și apreciați așa cum sunt, că pot să se bazeze în orice moment al vieții pe cele mai importante persoane din viața lor, pe părinți.

Lucrul departe de casă, lăsatul copiilor la bunici, plecatul din țară este o formă de abandon la nivel emoțional, iar copiii exact așa îl resimt, un abandon. Oricât de bine ar fi îngrijiți! Un soi de abandon care îi va urmări o viață întreagă și le va influența alegerile, relațiile, starea de fericire.

Viața nu este perfectă și adesea suntem nevoiți să facem alegeri care nu sunt deloc ușoare. Este bine să cunoaștem însă, consecințele alegerilor noastre. Să ni le asumăm și să încercăm să minimizăm impactul negativ pe care ar putea să îl aibă.

Niciun bunic, bunică, bonă, creșă din lume nu poate înlocui brațele mamei sau ale tatălui!